herbiehancock

O muzica unica, aproape nelumeasca, peisaje unice, aproape nepamantene intr-un film omagiu dedicat uneia dintre cele mai originale formatii contemporane - Sigur Ros. Secretul muzicii islandeze si ce-i face pe acesti oameni sa cante astfel este foarte vizibil in aceasta plimbare dincolo de Cercul Polar, acolo unde muzica este pretutindeni. Trebuie doar sa o asculti. Sau sa o vezi. In vara anului 2006, dupa un turneu de mai bine de un an (turneul de promovare a albumului "Takk", un album cu influente rock, de aceasta data) formatia islandeza Sigur Ros a revenit in tara natala pentru a sustine o serie de 16 concerte. Micul turneu a fost dedicat Islandei, locurilor sale unice, concertele fiind neanuntate si oferite gratuit locuitorilor din acest spatiu unic. "Heima" inseamna "acasa", iar regizorul Dean DeBlois (Lilo si Stich) incearca sa redea poezia acestui termen prin extraordinare imagini ale muntilor, raurilor, vailor, cascadelor si a tot ceea ce inseamna ...

Si un alt exemplu in care Sigur Ros si formatia sa, se opresc pe o straduta undeva in Islanda, isi scot instrumentele si interpreteaza o piesa pentru oamenii din acel loc. Pur si simplu. Ca si cum un asemenea eveniment ar face parte din cotidian, oamenii locului isi vad de ale lor, copiii se joaca si ei linistiti, in legea lor, trecatorii curiosi se opresc pret de citeva clipe ca sa ii asculte, se aude un latrat de ciine undeva in decor si un pusti nelamurit, trece in graba pe skate-boardul sau, toate aceste amanunte reprezentind acel "acasa" pe care cu siguranta Sigur Ros si locuitorii Islandei il simt cel mai bine. O muzica aparte, intr-o lume aparte. Auditie placuta.

Dintre toţi muzicienii islandezi, a căror amprentă se recunoaşte uşor prin sunetele şi atmosfera parcă desprinse din altă lume faţă de cea a ascultătorului occidental, Bjork şi Sigur Rós au dat, fără îndoială, cele mai mari lovituri. Dacă despre Bjork este aproape imposibil să nu fi auzit, cei patru artişti care s-au hotărât să se numească Sigur Rós după numele surorii unuia dintre ei compun muzică mai degrabă de nişă. Art-rock o numesc unii, post-rock sunt de părere alţii, însă în afară de linia melodică şi de partea instrumentală, marca lor înregistrată a devenit vocea androgină a lui Jónsi Birgisson, expert într-ale falsetto-ului studiat. Piesele lor au ajuns până şi la urechile celor mai puţin interesaţi în arheologii de muzici „exotice“, fiind folosite pe mai multe coloane sonore, de la „Immortel (Ad Vitam)“, adaptarea după banda desenată a lui Enki Bilal, până la „Vanilla Sky“. La sfârşitul lunii trecute, cei patru islandezi şi-au lansat cel de-al cincilea album - pe care unii îl...